A fi realist nu înseamnă a fi pragmatic. A fi realist înseamnă a înțelege și a accepta că viața este plină de imperfecțiuni și că nu se potrivește cu imaginea idealizată pe care o avem în raport cu anumite experiențe ale sale.
Fără îndoială, lumea ideală este mai frumoasă, dar are un mare dezavantaj: este o iluzie care, în cele din urmă, duce la singurătate. Totuși, ea rămâne mereu o atracție irezistibilă, un miraj.
Orice om a trăit tensiunea dintre real și ideal și a fost silit să facă o alegere. Deseori această alegere este un compromis. Deci cum mă pot elibera de sentimentul că sunt un prizonier al gândurilor mele, de neputința de a trăi doar pe unul dintre planuri? Real sau imaginar?
Idealul este per se de neatins.
Dacă omul este o ființă perfectibilă, atunci cum poate crede că poate trăi o viață ideală? Este omul imperfect? Da! Pentru că deseori nu se poate ridica la nivelul propriilor așteptări. Deci dacă lumea în sine este imperfectă, atunci cum poate fi cineva fericit, continuând să alerge după ceva ce este exclusiv produsul minții sale? Da, mintea are capacitatea de a idealiza, de a adăuga mereu un plus la datele concrete. Un artist niciodată nu va fi mulțumit de actul său artistic. Opera perfectă este doar în mintea sa...
Deci a avea simțul realității înseamnă a putea separa realitatea de iluzie.
Și atunci ce voi face? Voi arunca o privire asupra mea, voi fi eu măsura lucrurilor. Nu voi cere mai mult decât pot da și nu voi pretinde altora mai mult decât pot ei să dea. Voi renunța să visez? Nu! Frânturi ale visului meu le voi căuta în realitatea trecătoare. Conformism? Nicidecum! Adecvarea la realitate este la fel de necesară ca puterea de a visa, căci, să fim sinceri, împliniți suntem atunci când avem o minimă concretizare în planul realității a proiecțiilor noastre.
