Transparența - o utopie?

Mi-a rămas în minte o vorbă a mamei mele: „Măresc ăștia salariile!” Pot să mai adaug și altele, tot din același registru: „Ăștia au zis ...”, „Ăștia vor să facă...” sau „Nenorociții ăștia!” Nu pot să nu remarc, pe lângă registrul colocvial, o anumită familiaritate în modul părințior mei de a se referi la cei care iau decizii la vârf. „Ăștia” este ca și cum ai vorbi despre vecinii noștri sau despre cei care locuiesc la două străzi distanță, nicidecum despre oameni aflați la o distanță enormă în ierarhia socială, în ierarhia care măsoară puterea de decizie. Este vorba aici și de o mentalitate conform căreia cei care ne guvernează chiar fac sau ar putea face ceva pentru noi, cetățenii, care nu avem nicio putere în a ne hotărî propriul destin social. Ei bine, eu niciodată nu m-am aflat într-o anumită relație cu cei care ne guvernează, fie ea detașat-ironică sau de-a dreptul disprețuitoare, și nu mi-am pus problema că ei chiar ar putea face ceva, așa încât viața mea să se schimbe în bine. Sau în rău. Am încercat mereu să mă descurc pe cont propriu, să-mi croiesc propriul destin, excluzându-i pe „ăștia” din variabilele care mi-ar putea configura viitorul. Nu am avut așteptări. „Ăștia” pur și simplu nu au existat niciodată.

Și totuși, ni se tot spune că votul nostru, al cetățenilor, este important. Deci, este normal să gândesc și să vorbesc despre politicieni ca despre niște vecini situați la două străzi distanță, cu care mă aflu într-o legătură. A existat vreodată o guvernare, localizată într-o anumită perioadă istorică, mai lungă sau mai scurtă, care să justifice această intimitate a cetățenilor cu cei care îi conduc? Poate polisurile grecești să fie un exemplu? Nu este aceasta o normalitate - comunicarea simplă, pozițiile apropiate de dialog între conducători și cei conduși? Nu este firesc ca ceea ce se întâmplă „la vârf” să fie clar, accesibil, într-o mai mică sau mai mare măsură, pentru toți cei ce se numesc cetățeni cu drept de vot?

Nu mă implic în realitatea politică pentru că întotdeauna logica evenimentelor mi s-a părut mult prea complicată. Și sunt o persoană care poate înțelege lucruri complicate. Caut în lucruri legăturile invizibile, rațiunile ascunse ale unui lucru vizibil, de aceea consider că nu sunt o persoană ușor de manipulat. Nu am putut să mă raportez la clasa politică cu familiaritate și nu pentru că nu m-a interesat, ci pur și simplu pentru că nu s-a comunicat. Ea, pe ea însăși. Aș vrea să precizez că nu mă refer strict la cazul României, pentru că am impresia că peste tot în lume a apărut o barieră de netrecut, datorate lipsei de transparență, între conducători și cei conduși. Între alegători și aleși nu mai există o comunicare reală. Totul este secretizat. Comunicarea alegător-ales nu mai există. Și de aici efectul: nu ne mai regăsim în deciziile care se iau la vârf și, implicit, în anumite realități în care suntem forțați să trăim...