„Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.
Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul și egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, și astfel o înălțare morală” scrie Titu Maiorescu la 1885. Despre această „înălțare impersonală” s-a scris mult mai devreme, încă de la Aristotel, care întrebuințează termenul de catharsis pentru a numi sentimentul de „purificare” pe care îl simte spectatorul în contact cu actul artistic.
Astăzi însă actul artistic se produce departe de noi. Oamenii ajung foarte greu (atunci când le este permis) la teatru sau în sala de concerte. În pielea unui artist nu pot să mă pun, însă pot vorbi din perspectiva publicului.
Tinerii de liceu și elevii nu mai acces deja de un an în sălile de spectacole, iar oamenii care altădată le frecventau se află într-o așteptare încordată. Viața merge însă înainte. Cultura este o necesitate, dar nu o nevoie primară. Stresul zilnic, lupta pentru existență ne vor face să uităm că, odată, într-un București nu foarte îndepărtat (sau altundeva), într-o sală obscură sau de Ateneu, ne-am „înălțat spiritele deasupra egoismului zilnic”.
Tonul meu este nostalgic. Arta va supraviețui, firește, retrasă în intimitatea caselor particulare, însă cu umanitatea, la modul general vorbind, ce se va întâmpla cu ea? Unde ne vom găsi refugiul? Și, dacă moare o lume, ideală, lumea artei, ce moare din noi sau ce se mai salvează din noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu