Când soluțiile proprii nu mai funcționează – modelul Sofia Marmeladova

În romanul lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă, există un rău nenumit, ce îmbolnăvește orice făptură omenească din Petersburg. Răul este generalizat și se răsfrânge în aspectul caselor - fațade, coridoare, interiore, al cârciumelor, secției de poliție, hotelurilor – imobile insalubre, în care oamenii „mișună” alungați fie de vreme rea, fie de căldura insuportabilă. Există numeroase personaje fără nume, ce ocupă instantanee în carte, înfățișând un oraș decadent. Flașneta este soră cu nebunia. Din această umanitate decăzută fac parte și copiii. Ei își urmează mamele înfometate pe străzi, cer de mâncare necunoscuților, ajung în case de copii sau se prostituează. Sărăcia cruntă duce la sinucidere.

Din această mlaștină a răsărit, ca un nufăr, un personaj important al cărții: Sofia Semionovna Marmeladova. Sonia e fata cu „condicuța”, adică se prostituează pentru a-și ajuta familia aflată într-o stare critică: tatăl bețiv, mama casnică, frații nemâncați, în pericol de a fi dați afară din spațiul insuficient și insalubru al unei odăi în care trăiesc de pe o zi pe alta. Raskolnikov merge la Sonia și îi mărturisește crima. În loc să îl acuze, tânăra îl privește cu milă, văzând cum conștiința îl răscolește. Ea este atât de inocentă, încât nu vede altceva pe figura ucigașului decât furtuna de remușcări. Raskolnikov, în relație cu ea, își arată fața umană: dorește să se confeseze. Deși nu regretă ceea ce a făcut, simte nevoia să se elibereze de povară. Nu înțelege de ce este atât de răvășit, pentru că, în adâncul său, încă mai crede că cele două femei pe care le-a ucis sunt niște ființe neînsemnate și este prea puțin important cum au dispărut de pe fața pământului.

Este un aspect semnificativ de ce o alege tocmai pe Sonia. I se pare cea mai neajutorată ființă de pe pământ. Își dă seama că fata nu are decât două căi: fie să înnebunească, fie să își pună capăt zilelor. Are impresia că sunt uniți prin același nonsens al propriei existențe: existența lui nu are sens, pentru că ideea pentru care și-a sacrificat viața fie nu e bună, fie el nu a putut să o susțină până la capăt. O precizare: Raskolnikov se consideră un ratat pentru că, acționând în numele unei idei – de a salva omenirea după modelul lui Napoleon sau Mahomed - , a eșuat. Se simte la fel de distrus ca întotdeauna: este bănuit, nu poate ține în el o asemenea faptă, ceilalți îl vor respinge și acest lucru i se pare insuportabil. Dar, mai presus de toate, propriul sine, conștiința, nu îl lasă să trăiască în confortul mental de până atunci. Așadar, a eșuat. Nu poate face nimic pentru umanitate, din moment ce a ajuns un om de nimic.

Sonia are o cu totul altă concepție de viață, nesistematizată, credința jucând un rol important. De fapt, datorită credinței, ea rezistă mental. Filozofia ei de viață privește omul altfel decât filozofia lui Raskolnikov. Pentru Sonia, fiecare ființă este importantă, pentru simplul fapt că este creația lui Dumnezeu. De aceea, pentru ea, cele două femei sunt, mai întâi de toate, suflete, cu unicitatea lor, la fel cum sunt și ceilalți oameni, chiar și cei care văd în ea un obiect al plăcerii. Raskolnikov înțelege, cu mintea, perspectiva ei, dar nu crede în ea, de aceea comportamentul ei de la un punct îl sâcâie, îl irită. Deși ea îl urmează în Siberia, acolo unde el își va ispăși pedeapsa, sufletul lui Raskolnikov nu poate primi iubirea ei.

Dostoievski arată magistral cum un om se schimbă lângă o persoană care este, mai întâi de toate, constantă. Este un proces anevoios, care presupune obișnuință, rutină. Nu este adevărat că iubirea înseamnă să faci mereu altceva prin care să îl surprinzi pe celălalt. Sonia, de fapt, nu face nimic. Ea îl vizitează în fiecare zi la închisoare, uneori fără îi vorbească. Aceeași rutină, zi de zi, luni întregi. Este suficient ca el să îi simtă prezența, pentru ca sufletul lui să se deschidă. Însă pentru asta este nevoie de expunere permanentă, formarea unor automatisme. Când Sonia se îmbolnăvește, Raskolnikov trăiește un lucru neașteptat: îi simte lipsa. Nu își poate explica de ce.

Este mai puțin important dacă între cei doi lucrurile vor evolua către o relație romantică sau nu. Dostoievski și-a susținut teza magistral: omul se poate schimba doar dacă își deschide inima și primește atenția celuilalt. Sonia, deși nu spune nimic, declanșează schimbarea, pur și simplu pentru că e constantă, constantă în a face binele. Ea vrea să-l salveze pe omul care a scos-o din mizerie și face asta foarte discret.

Totuși, Sonia nu poate fi varianta feminină a lui Iisus, pentru că ea, în definitiv, a fost o prostituată. Viciul însă nu a reușit să o corupă, aspect pe care Raskolnikov nu poate să-l priceapă. El se întreabă ce o susține, ce o face să meargă mai departe pe calea desfrâului fără să înnebunească sau să se arunce în apă. Cum nicio altă soluție nu i se pare acceptabilă, Raskolnikov asociază credința Soniei cu nebunia:

„ – Așadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă el.

Sonia tăcea, iar el sta în picioare lângă ea și aștepta răspunsul.

-          Ce-aș fi fără Dumnezeu? Șopti ea cu tărie și, ridicându-și o clipă la el ochii strălucitori, îi strânse cu putere mâna.

„Asta este!” se gândi el.

-          Și ce face Dumnezeu pentru tine? Întrebă el, iscodind-o.

Sonia tăcu multă vreme, ca și cum n-ar fi fost în stare să răspundă. Pieptul ei slab se zbuciuma de emoție.

-          Taci! Nu mă întreba! Nu ești demn!... strigă deodată, privindu-l sever, cu mânie.

„Asta este! asta este!” repeta el în sinea lui.

-          Îmi dă tot! șopti ea repede, lăsându-și din nou ochii în pământ.

„Asta este explicația” hotărî el, cercetând-o cu lacomă curiozitate.

Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrăjor palid, slăbuț, cu trăsături neregulate, colțuroase, la ochii blânzi, albaștri, în care putea să se aprindă atâta foc, atâta pătimașă putere, la trupșorul acela micuț care tremura încă de revoltă și mânie, și toate acestea îi păreau tot mai ciudate, aproape fantastice. „E nebună! Nebună!” își repeta el în sinea lui.

Forța Soniei se alimentează din credința ei. În final, Raskolnikov nu se „convertește”, dar acceptă să se lasă purtat de valul iubirii Soniei, fără să se mai întrebe unde îl va duce, suspendând „judecata”, pentru că până în acel punct rațiunea nu l-a ajutat la nimic. De ce pentru mintea exersată a lui Raskolnikov perspectiva aceasta existențială îl atrage, chiar dacă nu știe unde îl va duce? Pentru că, probabil, aceasta îi oferă sentimentul libertății, pe care l-a pierdut în încercarea sa de a-i elibera pe alții, trecând peste barierele moralității (despre care crede că e o „făcătură” omenească).

Așadar, ceea ce nu poate înfăptui un om rațional care își face din rațiune un „idol”, adică o ridică la nivel de rețetă de viață, o absolutizează, poate să facă un om care pur și simplu... trăiește.

 

Un Moromete pentru fiecare 1 Decembrie

 „Moromeții 3”, în regia lui Stere Gulea, îl readuce pe „cel din urmă țăran” pe scena de cinema, prin Horațiu Mălăele. E același Moromete care judecă lucrurile cu detașare, sarcastic, în liniștea sa imperturbabilă ce contrastează cu agitația Zdroncanilor care vor să arate cu forța cum se trăiește bine în colectivă. Filmul e bun prin imaginea de ansamblu - tensiunile din satul românesc scos din ritmul său ancestral, dar și compromisurile pe care tinerii scriitori au fost împinși să le facă pentru a putea supraviețui în vremuri în care erai arestat dacă citeai un sonet al lui Voiculescu.

Filmul reproduce momente din biografia lui Preda, din perioada în care se afla la început de drum ca scriitor, în Bucureștiul în care forfoteau pe holurile „Gazetei literare” atât tineri cu talent, cât și ideologi de partid care doreau o literatură care să-l modeleze pe omul unei lumi noi. Se simte forfota generală a unui început de drum, pe care Niculae pășește cu portretul tatălui său în valiză, devenit personaj de roman.

Din punctul meu de vedere, Moromeții 3 e mai bun decât precedentul.

Merită văzut pe 1 Decembrie, când ne aducem aminte ce ne unește: oamenii care găseau soluții simple la probleme complicate, vorba lui Moromete: „Moșule junghiul ăsta n-o să-ți treacă decât dacă-l scoți din cap!” (Ilie din Moromeții 3).