Câtă luciditate, atât eroism

 Voiam de mult timp să scriu despre eroism. În mare, voiam să spun că eroismul este o vocație pe care nu o are oricine și, de aceea, nu poate fi un criteriu de judecată morală. 

Din fericire pentru umanitate, există oameni cu vocație de eroi. Aceia care, de exemplu, se aruncă în flăcări, apă sau în fața adversarului pentru a-și salva semenul, punându-și viața în pericol. Există însă și un eroism „social”, prin care îți riști nu viața, ci cariera sau relațiile cu cei apropiați. 

Există situații în care eroismul duce la oprobriul public. Ion Vianu, medic psihiatru și fiul celebrului critic, face o distincție între eroii „de serviciu”, puși la adăpost de propriul nume, și eroii anonimi, care, lipsiți de notorietate, riscă totul pentru a nu-și trăda convingerile. De pildă, în perioada comunistă, erou nu era cel care vorbea la Europa Liberă știind că se află la adăpostul propriei notorietăți, întrucât regimul nu dorea să pară unul de dictatură feroce în fața Occidentului, ci un „amărât” de profesor care la o ședință a consiliului profesoral nu l-a propus pe Ceaușescu pentru un nou mandat de șef al statului, așa cum făcuseră 99% dintre colegi. 

Există însă și eroi ai vremurilor noastre. Timpul pe care îl trăim noi acum este eroic. De ce? Pentru că în prezent majoritatea oamenilor sunt puși față în față cu propriile limite. Limita suportabilității, dincolo de care urmează alienarea, „noaptea” minții. Cei care nu vor ceda și vor simți că nu și-au pierdut controlul propriei persoane, că nu sunt străini în propria viață, aceia vor câștiga, aceia vor fi eroi. 

Luciditatea este măsura eroismului în ziua de astăzi. Pe fundamentul lucidității, omul își poate menține echilibrul interior. „Câtă luciditate”, spunea Camil, „câtă conștiință pură, atâta dramă”. Cred că această afirmație, raportată la vremurile pe care le trăim ar trebui să sune așa: „Câtă luciditate, câtă conștiință, atât eroism”. 

Distanța - un obstacol

 Actul artistic este și un act de comunicare. Se știe faptul că distanța îngreunează comunicarea și poate duce, în timp, la diluarea și chiar la ruperea relației dintre interlocutori. 

Astăzi actul artistic se produce la distanță de cei cărora le este adresat. Lucrul acesta nu afectează doar publicul, ci și pe creatorii de artă care transmit emoție prin elementele de limbaj specifice fiecărui domeniu artistic. 

Și nu doar atât. Pentru cine nu posedă „canalul” potrivit - sistem video și/sau audio bine pus la punct de multe ori comunicarea nu se poate realiza...

Nimic nu poate înlocui comunicarea directă, față către față. Am impresia că prea ușor sunt acceptate tot felul de surogate care nu fac altceva decât să accentueze starea generală de frustrare. 

O relație la distanță e ca un fir de ață care se subțiază din ce în ce mai mult până când apare pericolul de a se rupe. Cine a avut experiența relațiilor la distanță știe: odată rupt, refacerea lui devine aproape imposibilă...

Cultura moare încet-încet

 „Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.

Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul și egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, și astfel o înălțare morală” scrie Titu Maiorescu la 1885. Despre această „înălțare impersonală” s-a scris mult mai devreme, încă de la Aristotel, care întrebuințează termenul de catharsis pentru a numi sentimentul de „purificare” pe care îl simte spectatorul în contact cu actul artistic.

Astăzi însă actul artistic se produce departe de noi. Oamenii ajung foarte greu (atunci când le este permis) la teatru sau în sala de concerte. În pielea unui artist nu pot să mă pun, însă pot vorbi din perspectiva publicului. 

Tinerii de liceu și elevii nu mai acces deja de un an în sălile de spectacole, iar oamenii care altădată le frecventau se află într-o așteptare încordată. Viața merge însă înainte. Cultura este o necesitate, dar nu o nevoie primară. Stresul zilnic, lupta pentru existență ne vor face să uităm că, odată, într-un București nu foarte îndepărtat (sau altundeva), într-o sală obscură sau de Ateneu, ne-am „înălțat spiritele deasupra egoismului zilnic”. 

Tonul meu este nostalgic. Arta va supraviețui, firește, retrasă în intimitatea caselor particulare, însă cu umanitatea, la modul general vorbind, ce se va întâmpla cu ea? Unde ne vom găsi refugiul? Și, dacă moare o lume, ideală, lumea artei, ce moare din noi sau ce se mai salvează din noi? 

Transparența - o utopie?

Mi-a rămas în minte o vorbă a mamei mele: „Măresc ăștia salariile!” Pot să mai adaug și altele, tot din același registru: „Ăștia au zis ...”, „Ăștia vor să facă...” sau „Nenorociții ăștia!” Nu pot să nu remarc, pe lângă registrul colocvial, o anumită familiaritate în modul părințior mei de a se referi la cei care iau decizii la vârf. „Ăștia” este ca și cum ai vorbi despre vecinii noștri sau despre cei care locuiesc la două străzi distanță, nicidecum despre oameni aflați la o distanță enormă în ierarhia socială, în ierarhia care măsoară puterea de decizie. Este vorba aici și de o mentalitate conform căreia cei care ne guvernează chiar fac sau ar putea face ceva pentru noi, cetățenii, care nu avem nicio putere în a ne hotărî propriul destin social. Ei bine, eu niciodată nu m-am aflat într-o anumită relație cu cei care ne guvernează, fie ea detașat-ironică sau de-a dreptul disprețuitoare, și nu mi-am pus problema că ei chiar ar putea face ceva, așa încât viața mea să se schimbe în bine. Sau în rău. Am încercat mereu să mă descurc pe cont propriu, să-mi croiesc propriul destin, excluzându-i pe „ăștia” din variabilele care mi-ar putea configura viitorul. Nu am avut așteptări. „Ăștia” pur și simplu nu au existat niciodată.

Și totuși, ni se tot spune că votul nostru, al cetățenilor, este important. Deci, este normal să gândesc și să vorbesc despre politicieni ca despre niște vecini situați la două străzi distanță, cu care mă aflu într-o legătură. A existat vreodată o guvernare, localizată într-o anumită perioadă istorică, mai lungă sau mai scurtă, care să justifice această intimitate a cetățenilor cu cei care îi conduc? Poate polisurile grecești să fie un exemplu? Nu este aceasta o normalitate - comunicarea simplă, pozițiile apropiate de dialog între conducători și cei conduși? Nu este firesc ca ceea ce se întâmplă „la vârf” să fie clar, accesibil, într-o mai mică sau mai mare măsură, pentru toți cei ce se numesc cetățeni cu drept de vot?

Nu mă implic în realitatea politică pentru că întotdeauna logica evenimentelor mi s-a părut mult prea complicată. Și sunt o persoană care poate înțelege lucruri complicate. Caut în lucruri legăturile invizibile, rațiunile ascunse ale unui lucru vizibil, de aceea consider că nu sunt o persoană ușor de manipulat. Nu am putut să mă raportez la clasa politică cu familiaritate și nu pentru că nu m-a interesat, ci pur și simplu pentru că nu s-a comunicat. Ea, pe ea însăși. Aș vrea să precizez că nu mă refer strict la cazul României, pentru că am impresia că peste tot în lume a apărut o barieră de netrecut, datorate lipsei de transparență, între conducători și cei conduși. Între alegători și aleși nu mai există o comunicare reală. Totul este secretizat. Comunicarea alegător-ales nu mai există. Și de aici efectul: nu ne mai regăsim în deciziile care se iau la vârf și, implicit, în anumite realități în care suntem forțați să trăim...