Macedonski și muzica unei vârste încă pline de vigoare

Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt 
Priveam, dintre oameni, spre stele;
Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele.

Zadarnic al vieții cuvânt 
A stins bucuriile mele
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze - mai sunt.

 În fiecare august îmi răsună în minte versurile lui Al. Macedonski, cu muzica lor melancolică: „Mai sunt încă roze - mai sunt... Și tot parfumate și ele... Așa cum au fost și acele... Când cerul credeam pe pământ.” De regulă, reactualizarea se face aproape involuntar, stimulul fiind un crâmpei din natură, în care fuzionează culoarea, mirosul, mișcarea sau lumina cu jocurile ei antrenate de adieri abia perceptibile. 

Poezia nu este, însă, un tablou de natură. Plecând de la încântarea simțurilor, poetul se vede perfect integrat în ea, în ritmurile ei de neoprit. Da, de aici, din acest paradis vegetal, îndrăznește să viseze plecări, evadări, imaginate ca un zbor spre astre: "Pe-atunci eram falnic avânt... Priveam, dintre oameni, spre stele...".

"Atunci", însă, nu este realitatea de "acum". Viața, deci "al vieții cuvânt" i-au răpit elanul și bucuria. Nimic nou, nu este așa? Viața l-a așezat pe poetul nostru dezamăgit pe o altă traiectorie, punându-l față în față cu încercări pe care nu le-a prevăzut și nici nu și le-a dorit. Totuși, o salvare rămâne, resursă care pentru poetul nostru este chiar arta, "cântecul": "Mereu când zâmbesc uit, și cânt... În ciuda cercărilor grele...". Desigur, cântecul poetului nu vindecă, doar alină, dar ea, arta, îl menține treaz, viu, sensibil la ritmurile eterne care l-au inspirat și îl inspiră în continuare.

"Mai sunt încă roze - mai sunt... Și tot parfumate și ele" este refrenul unui august încă plin de vigoare. Este un refren al vieții ce se oferă minții prin culoare, parfum, prospețime, frumusețe. Senzațiile și impresiile devin apoi muzică - melancolică, sugestivă, terapeutică. 

Lumea nu poate fi liberă decât prin adevăr

Acum mai bine de două secole, pe străzile Parisului, la 14 iulie 1789, s-a strigat „Libertate”. În numele ei, al libertății, s-au dat și s-au luat vieți. De altfel, de-a lungul întregii istorii, oamenii s-au arătat dispuși a plăti prețul suprem - propria viață - pentru libertate. Că omul se naște liber este o evidență. Ne naștem cu o libertate a conștiinței care tinde să se manifeste în fapte, acțiuni, obiective sau lucruri concrete pe care dorim să le avem .

Însă adevărata libertate, indiferent dacă este cea socială sau cea a conștiinței, are ca fundament adevărul. Există și temei biblic în acest sens: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Dar, în definitiv, „Ce este adevărul?”, întrebarea pe care și Pilat i-o adresează lui Iisus. 

Sinceritatea poate fi o expresie a adevărului. Cel ce crede în propriile sale cuvinte spune un adevăr. Adevărul său. Sentimentul libertății, senzația că ești liber nu pot fi autentice dacă nu se sprijină pe adevăr. După cum percepțiile noastre asupra lumii sunt subiective și, cu toate acestea, putem comunica unii cu alții, tot așa, din puncte de vedere subiective, dar sincere, care intră în dialog unele cu altele, se poate naște un adevăr. 

Adevărul este fundamentul pe care se poate construi o lume a libertății. Și adevărata libertate pornește de la cea interioară. Nu se poate construi o lume a libertății dacă omul nu intră în dialog cu ceilalți eliberat de propriul egoism, dacă în interiorul său acesta nu este liber. Conștiința are subtile mecanisme de a obstrucționa adevărul. Dar, precum picătura macină stânca, întocmai și adevărul se infiltrează prin porii conștiinței.   

Nimeni nu deține adevărul suprem. Adevărul unic este un diamant ale cărui fețe sunt versiunile noastre, adevărurile noastre. 

Am vrut, deci, să subliniez două idei importante: după cum omul, în adâncul său, nu poate fi liber dacă se amăgește pe sine însuși, tot așa o lume liberă nu poate exista decât dacă este clădită pe fundamentul adevărului.

Simțul realității

 A fi realist nu înseamnă a fi pragmatic. A fi realist înseamnă a înțelege și a accepta că viața este plină de imperfecțiuni și că nu se potrivește cu imaginea idealizată pe care o avem în raport cu anumite experiențe ale sale. 

Fără îndoială, lumea ideală este mai frumoasă, dar are un mare dezavantaj: este o iluzie care, în cele din urmă, duce la singurătate. Totuși, ea rămâne mereu o atracție irezistibilă, un miraj. 

Orice om a trăit tensiunea dintre real și ideal și a fost silit să facă o alegere. Deseori această alegere este un compromis. Deci cum mă pot elibera de sentimentul că sunt un prizonier al gândurilor mele, de neputința de a trăi doar pe unul dintre planuri? Real sau imaginar? 

Idealul este per se de neatins. 

Dacă omul este o ființă perfectibilă, atunci cum poate crede că poate trăi o viață ideală? Este omul imperfect? Da! Pentru că deseori nu se poate ridica la nivelul propriilor așteptări. Deci dacă lumea în sine este imperfectă, atunci cum poate fi cineva fericit, continuând să alerge după ceva ce este exclusiv produsul minții sale? Da, mintea are capacitatea de a idealiza, de a adăuga mereu un plus la datele concrete. Un artist niciodată nu va fi mulțumit de actul său artistic. Opera perfectă este doar în mintea sa...

Deci a avea simțul realității înseamnă a putea separa realitatea de iluzie. 

Și atunci ce voi face? Voi arunca o privire asupra mea, voi fi eu măsura lucrurilor. Nu voi cere mai mult decât pot da și nu voi pretinde altora mai mult decât pot ei să dea. Voi renunța să visez? Nu! Frânturi ale visului meu le voi căuta în realitatea trecătoare. Conformism? Nicidecum! Adecvarea la realitate este la fel de necesară ca puterea de a visa, căci, să fim sinceri, împliniți suntem atunci când avem o minimă concretizare în planul realității a proiecțiilor noastre.

 

Câtă luciditate, atât eroism

 Voiam de mult timp să scriu despre eroism. În mare, voiam să spun că eroismul este o vocație pe care nu o are oricine și, de aceea, nu poate fi un criteriu de judecată morală. 

Din fericire pentru umanitate, există oameni cu vocație de eroi. Aceia care, de exemplu, se aruncă în flăcări, apă sau în fața adversarului pentru a-și salva semenul, punându-și viața în pericol. Există însă și un eroism „social”, prin care îți riști nu viața, ci cariera sau relațiile cu cei apropiați. 

Există situații în care eroismul duce la oprobriul public. Ion Vianu, medic psihiatru și fiul celebrului critic, face o distincție între eroii „de serviciu”, puși la adăpost de propriul nume, și eroii anonimi, care, lipsiți de notorietate, riscă totul pentru a nu-și trăda convingerile. De pildă, în perioada comunistă, erou nu era cel care vorbea la Europa Liberă știind că se află la adăpostul propriei notorietăți, întrucât regimul nu dorea să pară unul de dictatură feroce în fața Occidentului, ci un „amărât” de profesor care la o ședință a consiliului profesoral nu l-a propus pe Ceaușescu pentru un nou mandat de șef al statului, așa cum făcuseră 99% dintre colegi. 

Există însă și eroi ai vremurilor noastre. Timpul pe care îl trăim noi acum este eroic. De ce? Pentru că în prezent majoritatea oamenilor sunt puși față în față cu propriile limite. Limita suportabilității, dincolo de care urmează alienarea, „noaptea” minții. Cei care nu vor ceda și vor simți că nu și-au pierdut controlul propriei persoane, că nu sunt străini în propria viață, aceia vor câștiga, aceia vor fi eroi. 

Luciditatea este măsura eroismului în ziua de astăzi. Pe fundamentul lucidității, omul își poate menține echilibrul interior. „Câtă luciditate”, spunea Camil, „câtă conștiință pură, atâta dramă”. Cred că această afirmație, raportată la vremurile pe care le trăim ar trebui să sune așa: „Câtă luciditate, câtă conștiință, atât eroism”. 

Distanța - un obstacol

 Actul artistic este și un act de comunicare. Se știe faptul că distanța îngreunează comunicarea și poate duce, în timp, la diluarea și chiar la ruperea relației dintre interlocutori. 

Astăzi actul artistic se produce la distanță de cei cărora le este adresat. Lucrul acesta nu afectează doar publicul, ci și pe creatorii de artă care transmit emoție prin elementele de limbaj specifice fiecărui domeniu artistic. 

Și nu doar atât. Pentru cine nu posedă „canalul” potrivit - sistem video și/sau audio bine pus la punct de multe ori comunicarea nu se poate realiza...

Nimic nu poate înlocui comunicarea directă, față către față. Am impresia că prea ușor sunt acceptate tot felul de surogate care nu fac altceva decât să accentueze starea generală de frustrare. 

O relație la distanță e ca un fir de ață care se subțiază din ce în ce mai mult până când apare pericolul de a se rupe. Cine a avut experiența relațiilor la distanță știe: odată rupt, refacerea lui devine aproape imposibilă...

Cultura moare încet-încet

 „Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.

Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul și egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, și astfel o înălțare morală” scrie Titu Maiorescu la 1885. Despre această „înălțare impersonală” s-a scris mult mai devreme, încă de la Aristotel, care întrebuințează termenul de catharsis pentru a numi sentimentul de „purificare” pe care îl simte spectatorul în contact cu actul artistic.

Astăzi însă actul artistic se produce departe de noi. Oamenii ajung foarte greu (atunci când le este permis) la teatru sau în sala de concerte. În pielea unui artist nu pot să mă pun, însă pot vorbi din perspectiva publicului. 

Tinerii de liceu și elevii nu mai acces deja de un an în sălile de spectacole, iar oamenii care altădată le frecventau se află într-o așteptare încordată. Viața merge însă înainte. Cultura este o necesitate, dar nu o nevoie primară. Stresul zilnic, lupta pentru existență ne vor face să uităm că, odată, într-un București nu foarte îndepărtat (sau altundeva), într-o sală obscură sau de Ateneu, ne-am „înălțat spiritele deasupra egoismului zilnic”. 

Tonul meu este nostalgic. Arta va supraviețui, firește, retrasă în intimitatea caselor particulare, însă cu umanitatea, la modul general vorbind, ce se va întâmpla cu ea? Unde ne vom găsi refugiul? Și, dacă moare o lume, ideală, lumea artei, ce moare din noi sau ce se mai salvează din noi? 

Transparența - o utopie?

Mi-a rămas în minte o vorbă a mamei mele: „Măresc ăștia salariile!” Pot să mai adaug și altele, tot din același registru: „Ăștia au zis ...”, „Ăștia vor să facă...” sau „Nenorociții ăștia!” Nu pot să nu remarc, pe lângă registrul colocvial, o anumită familiaritate în modul părințior mei de a se referi la cei care iau decizii la vârf. „Ăștia” este ca și cum ai vorbi despre vecinii noștri sau despre cei care locuiesc la două străzi distanță, nicidecum despre oameni aflați la o distanță enormă în ierarhia socială, în ierarhia care măsoară puterea de decizie. Este vorba aici și de o mentalitate conform căreia cei care ne guvernează chiar fac sau ar putea face ceva pentru noi, cetățenii, care nu avem nicio putere în a ne hotărî propriul destin social. Ei bine, eu niciodată nu m-am aflat într-o anumită relație cu cei care ne guvernează, fie ea detașat-ironică sau de-a dreptul disprețuitoare, și nu mi-am pus problema că ei chiar ar putea face ceva, așa încât viața mea să se schimbe în bine. Sau în rău. Am încercat mereu să mă descurc pe cont propriu, să-mi croiesc propriul destin, excluzându-i pe „ăștia” din variabilele care mi-ar putea configura viitorul. Nu am avut așteptări. „Ăștia” pur și simplu nu au existat niciodată.

Și totuși, ni se tot spune că votul nostru, al cetățenilor, este important. Deci, este normal să gândesc și să vorbesc despre politicieni ca despre niște vecini situați la două străzi distanță, cu care mă aflu într-o legătură. A existat vreodată o guvernare, localizată într-o anumită perioadă istorică, mai lungă sau mai scurtă, care să justifice această intimitate a cetățenilor cu cei care îi conduc? Poate polisurile grecești să fie un exemplu? Nu este aceasta o normalitate - comunicarea simplă, pozițiile apropiate de dialog între conducători și cei conduși? Nu este firesc ca ceea ce se întâmplă „la vârf” să fie clar, accesibil, într-o mai mică sau mai mare măsură, pentru toți cei ce se numesc cetățeni cu drept de vot?

Nu mă implic în realitatea politică pentru că întotdeauna logica evenimentelor mi s-a părut mult prea complicată. Și sunt o persoană care poate înțelege lucruri complicate. Caut în lucruri legăturile invizibile, rațiunile ascunse ale unui lucru vizibil, de aceea consider că nu sunt o persoană ușor de manipulat. Nu am putut să mă raportez la clasa politică cu familiaritate și nu pentru că nu m-a interesat, ci pur și simplu pentru că nu s-a comunicat. Ea, pe ea însăși. Aș vrea să precizez că nu mă refer strict la cazul României, pentru că am impresia că peste tot în lume a apărut o barieră de netrecut, datorate lipsei de transparență, între conducători și cei conduși. Între alegători și aleși nu mai există o comunicare reală. Totul este secretizat. Comunicarea alegător-ales nu mai există. Și de aici efectul: nu ne mai regăsim în deciziile care se iau la vârf și, implicit, în anumite realități în care suntem forțați să trăim...